Potrivit unui articol apărut în 1925, în ziarul Lumea (Iași), Petru Poni este urmașul direct al unei vechi familii de boieri moldoveni, – cu obârșia din satul Răspopi și Muncel din jud. Tecuci. Străbunii lui, încă din secolul al XVI-lea își ziceau PONICI. Sufixul patrimonic ci, – luat ca diminutiv era, – ne spune Ghibănescu, foarte des întrebuințat în secolul al XV-lea.
Din spița neamului Ponici, să stabilește că marele dascăl Petre Poni a avut un străbun Stanciu Ponici, care e personalitate istorică, – boer în divanul domnesc prezidat de Ilieș Vodă și Ștefan Vodă, în răstimpul anului 1442-1415.
Un fiu al d-lui Stanciu, cu numele de Petru Ponici, fiind adversar politicei lui Petru Aron, voevodul Moldovei, e persecutat de Domnitor, urmașul lui Petru Aron, tânărul Ștefan Vodă dimpotrivă îl proteguește și-l ia printre credincioșii scaunului domnesc. Petru Ponici obține funcțiunea de Pârcălab de Suceava. (…) Acest străbun al marelui nostru eșan e citat foarte des în toate actele lui Ștefan cel Mare, între anii 1457 și 1467.
Petru Poni, călătorit acum sub Cortul Domnului, poartă numele de familie „Poni” nu al tatei, ci al mamei sale Zamiira Sacară născută Poni. Ea despărțindu-se de bărbatul ei, a înscris în școală pe copilul ei Petru, cu numele de Petru Poni. („Strămoșii lui Petru Poni”. În: Lumea, Anul VIII, Nr. 1975, 5 apr. 1925)
Petru Poni s-a născut în ziua de 4 ianuarie 1841 în cătunul Secărești din comuna Băiceni, aparținând atunci județului Iași. Micul Petru își petrece doar puțini ani ai copilăriei în satul natal. În 1852, pleacă la Iași pentru a se înscrie la cursurile gimnaziale ale Academiei Mihăilene.
Copil sărac, povestește Poni ani și ani de zile mai târziu, am venit la Iași de la Târgu-Frumos, unde învățasem școala primară, norma mică și norma mare, cu dorul în suflet să învăț mai departe, să mă fac și eu om. M-am prezentat lui Laurean; i-am spus ce voiesc. El s-a uitat lung la mine, parcă voia să vadă ce este în creierul și în inima mea. Mi-a pus câteva întrebări, mi-a dat să fac o socoteală, m-a pus să scriu și să analizez câteva fraze și, netezindu-și barba, mi-a zis <<Băiețele, ești primit la Academie intern, în clasa întâia gimnazială>>. (D. Alexandru, „Petru Poni”, București, Editura Tineretului, 1958)
Era o cinste să poți învăța la cea mai renumită școală din țară, „cea mai veche instituție de învățământ secundar din Moldova”, școala din care, așa cum va afirma tot Poni, „au ieșit aproape toți bărbații care, de la 1840 încoace, au lucrat la regenerarea națională”.
Odată liceul absolvit, clasându-se printre primii, neputând să urmeze la Iași vreo disciplină științifică – neexistând încă în cadrul universității, abia create, o facultate de științe – se înscrie și urmează un an de zile cursurile Facutății de Filozofie.
În 1859, Petru Poni pleacă cu o bursă la Paris pentru a urma Facultatea de Științe. I-a avut ca profesori pe marele savant Berthelot, pe Sainte-Claire Deville, pe Troost, celebri, în întreaga lume, datorită lucrărilor de chimie.
Întors acasă ca proaspăt licențiat în științe, Poni este dornic să-și continue viața în cadrul familiar al Iașului, reluând-o din clipa plecării. Ajunsese „om”, așa cum visase odinioară, muncise ani de-a rândul fără întrerupere și acum efortul îi fusese răsplătit.
În 1866, la vârsta de 25 de ani, i se încredințează cursul de fizică și chimie la Colegiul Național din Iași, fosta Academie Mihăileană, care începând din 1860, în urma unei restructurări, datorită căreia cursurile deveneau mai complexe, liceul funcționează sub denumirea de Gimnaziul Central sau Colegiul Național din Iași.
Din lucrarea dedicată marelui savant Petru Poni, publicată în 1958 de D. Alexandru, aflăm că, în acea vreme, Poni trăia numai din salariul pe care îl primea, iar pentru a-și familiariza elevii cu practica chimiei și a fizicii, el aduna și aducea în clasă câte o eprubetă, un balon, ceva chimicale, ca să le arate școlarilor. Chiar din primul an de profesorat, Petru Poni începe elaborarea unui manual de chimie. Editarea se face tot prin grija sa și pe răspunderea sa materială, căci nu este subvenționat de nimeni. Cartea apare în 1868 sub titlul „Cursu de Chimie elementară”. Poni nu uită însă că este totodată și profesor de fizică și cum se lovește și în această disciplină de aceleași lipsuri ca și în predarea chimiei, nu va trece multă vreme și va începe și redactarea unui curs de fizică destinat claselor inferioare de liceu. Manualele sale ajung să fie folosite și de elevii liceelor din București.
Ajunge profesor al acelorași materii la Institutele Unite, liceu cu mare renume, fondat de Poni împreună cu un grup de profesori, iar ceva mai târziu, titularul catedrei de științe fizice și chimie la Școala Militară sau Școala fiilor de militari, care își schimbase sediul de la București la Iași, în urma unui incendiu ce-i mistuise localul din capitală.
În această epocă, Petru Poni își întemeiază un cămin. Aceea care îi va împărtăși existența este tânăra Matilda Cugler, „fire sensibilă, poetă animată de aceleași simțăminte umanitare ca și viitorul ei soț și, ca și el, iubitoare și cunoscătoare a tot ce era viață culturală și intelectuală”, după cum ne dezvăluie D. Alexandru în lucrarea dedicată marelui savant Petru Poni.
Depănând amintiri, aflăm că tânărul chemist Petru Poni a fost introdus în casa Cugler de către un prieten al familiei și prieten al lui Ion Slavici. Prin Slavici, tânăra Matilda Poni l-a invitat la serile ei literare și pe abia sositul în Iași, Mihai Eminescu, iar la nunta ei cu Poni, în 1875 (n.r. 1876), printre invitați au fost Slavici, Eminescu și Bodnărescu. (Aurel Leon, „Case-Mărturii”. În: Cronica, An II, nr. 5 (52), 4 febr. 1967)
Căsătoria dintre Petru Poni (33 ani) și Matilda Cugler (24 ani) are loc în 1876, între ei existând pe tot parcursul vieții încredere deplină, dragoste și respect.
De acum înainte drumul lui Poni pe abruptele tărâmuri științifice va fi vegheat de o femeie atentă, blândă și îndatoritoare, capabilă să trăiască alături de soțul ei bucuria succesului și să alunge descurajarea și amărăciunea ce-l pândeau în momentul căutărilor. Matilda Poni a știut, pe lângă creația sa literară, pe lângă auxiliara indispensabilă a omului de știință și a omului de acțiune, să fie și o bună mamă a celor opt urmași ai lui Poni. (D. Alexandru, Petru Poni, București, Editura Tineretului, 1958)
Familia Poni a avut 8 copii: Petru (1867-1921); Elena (1868-1919); Ioan (1880-1881); Ecaterina (1882-1883); Viorica (1890-1903); Lucia (1878-1956); Alexandru (1879-1935) și Margareta (1889-1973).
Potrivit informațiilor oferite de Oana Florescu și Monica Nănescu în lucrarea „Familia Poni. Pagini de corespondență” (2015), Petru, fiul lui Petru Poni, a fost avocat și s-a căsătorit cu Elena Vrabiescu. Singura lor fiică, Elena, s-a stins din viață încă din adolescență.
Alexandru Poni s-a căsătorit, în 1990, cu Elena Racoviță. Din această căsătorie a avut o fată, Elena Magdalena. A urmat a doua căsătorie cu Ștefania, împreună cu care a avut trei fiice: Alice Alexandrine, Stephanie Ioana Maria și Florica. Alexandru Poni a urmat cursurile Facultăților de Chimie, de Litere și de Drept, a frecventat și cursurile Facultății de Medicină.
Lucia Poni, avocat, a fost căsătorită cu medicul Vasile Doca. Nu au avut copii.
Elena (Lența) Poni a fost căsătorită cu avocatul Emanoil Cernătescu și au avut împreună cinci copii: Aurel, Maria, Lucia, Margareta, Radu Petru (1894-1958) – viitorul academician – și Ana Florica.
Margareta Poni a făcut studiile de artă la Paris, iar în 1914 a urmat cursurile Facultății de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. În 1930 a obținut licența în fizică și chimie. A fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, asistent universitar și apoi profesor la Institutul Politehnic din Iași. S-a numărat printre fondatorii Filialei din Iași a Academiei Române și a Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”.
La începutul căsătoriei, Petru și Matilda au locuit într-o casă pe strada Buna Vestire, închiriată de la Vasile Gheucă, în 1877, iar mai târziu, în 1880, Petru Poni a cumpărat casa de pe strada Mihail Kogălniceanu.
Petru Poni coresponda zilnic cu soția și copiii săi, exprimându-și în scris dorul ce-l simțea, atunci când se afla departe de ei. Tonul corespondenței este foarte tandru, Petru Poni se adresa soției cu apelativul „dragă puiuțule”, iar Matilda îi răspundea cu „dragă puiule”, „iubite puiuțule” sau „tuță dragă”. În scrisorile pline de drag și dor adresate Margaretei, Petru Poni își alinta mezina „dragă Mărgărică”.
Demn de semnalat este faptul că data nu era omisă în niciuna dintre scrisori, profesorul fiind foarte riguros în conceperea epistolei.
Joi sara 3 Mart 1911
Dragă Mărgărică,
În astă sară întrând acasă după masă nu am găsit nici o scrisoare de la voi după cum mă așteptam. Nu am nevoie se’ți spun că eram supărat și că mă gândeam se vă scriu o mulțime de împutări, când pe la 9 oare portarul îmi aduce scrisoarea ta. Îți cer dar ertare pentru gândul rău ce am avut un moment despre tine. Tu ești tot fetița mea cea drăguță și cuminte. (…)
Petru Poni
****
11 Dum. 1896
Dragă puiule,
Cred că primești în fiecare zi o scrisoare de la mine? – tu trimite ear cândva depeșă ca se scim ce faci. Noi suntem bine, – te-am așteptat azi, crezând că poate-i veni cu toate că mi se părea lucru de tot imposibil. Știu că ești necăjit, dar știu că toate ar se meargă bine. – Ai rebdare, uită-te tot în sus, și mergi tot înainte. – Dumnezeu are se te ajute cum nici nu gândești. (…)
Tuță dacă ai nevoie de cămeșe să’ți mai trimet de-aici. Trimete o depeșă cu singurul cuvent „Trimete” ca se știu. Noi te sărutăm și te dorim din toată inima. Se auzim de bine.
M. P.
(Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale, Fond familial Poni, Mapa Petru Poni)
Matilda Caterina Cugler s-a născut la 2 aprilie 1851, în Iași. A urmat școala în familie, având ca profesor un om de știință belgian pe nume St. Pierre, de la care învață limbile germană, franceză și italiană. Un preot catolic spaniol a învățat-o limba spaniolă, iar o prietenă a mamei sale, limba polonă. A început să scrie versuri de la vârsta de zece ani, pe care le citea familiei și prietenilor cu diferite ocazii.
Mama ei, Matilda Herfner, era de origine maghiară, iar tatăl, Carol Cugler, nobil austriac. Carol Cugler a venit în Moldova în 1840; în 1859 a fost împământenit și a obținut titlul de sărdar. A fost arhitectul orașului Iași și al Ministerului Lucrărilor Publice. A construit Spitalul „Sf. Spiridon”, a întocmit planurile Regimentului din Copou și al altor clădiri importante din Iași, Roman, Piatra Neamț.
Părinţii mei au făcut mari jertfe pentru a mă crește, eu îmi plătesc datoria cătră dânşii, făcând pentru copiii mei acelaşi lucru. (Matilda Poni)
Portretul fizic al Matildei este schițat de fiica sa, Margareta, care o descrie drept o doamnă „mică și grăsulie”, cu o față rotundă, un ten de piersică, nasul cam mare, ochii căprui cam mici, dar scânteietori de inteligență până la bătrânețe”. Tot de la fiica sa, Margareta, mai aflăm că Matilda „nu era frumoasă, dar avea un farmec irezistibil care cucerea toate inimile. În plus avea un talent extraordinar de povestitor”.
În 1909, Matilda Cugler Poni a fost laureată a concursului de poezie „Sonneta”, primind o diplomă a Premiului „Femina” și recunoașterea internațională ca scriitoare talentată. A fost colaboratoare de bază a „Convorbirilor literare”, a publicat în același timp în revistele „Familia” din Oradea, „Tribuna” din Sibiu, „Ramuri” din Craiova și, în general, în toate publicațiile românești din perioada respectivă. De asemenea, a fost tradusă în diferite limbi și a avut legături de prietenie cu o serie de scriitori francezi. („Documente inedite din arhiva familiei Poni”. În: Cronica, Anul IV, Nr. 11 (162), 15 mart. 1969) Prima ediție de „Poezii” a apărut la 1874, iar a doua în 1883, talentul ei fiind apreciat de mulți critici și poeți ai vremii.
Când ceva me necăsesce,
Orice chin, ce dor să fie,
El la mine se preface
Vrând nevrând în poesie.
Și aceste lacrimi scrise
Isvorăsc neîncetat,
Când de mult pe celelalte
Lacrimi, timpul le-a uscat.
(Matilda Poni)
În rodnica mișcare poetică a Junimii de altădată, Matilda Cugler Poni va trebui citată de istoricul literar, alături de Veronica Micle, de N. Scheletii, de Bodnărescu și T. Șerbănescu. Numele domnișoarei Cugler, mai târziu Burlă, apoi Poni, se întâlnește chiar din primele numere ale Convorbirilor Literare, precum și în primele articole de critică ale lui T. Maiorescu, care aprecia <<eleganța limbagiului>>, <<sinceritatea simțirii>> și <<precizia cu care sunt compuse>> poeziile ei (<<Critice>>, I, 319, ed. Socec, 1892). Colaborarea poetei la Convorbiri Literare începe chiar din primul an al revistei cu o poezie intitulată <<Unei tinere fete>> și ea continuă în chip regulat până în anul al X-lea. În numărul jubilar din 1927 al revistei, Matilda Cugler Poni trimitea, încă, o poezie intitulată <<Cutremurul>>, dovedind astfel persistența îndeletnicirilor poetice până la o adâncă bătrânețe, petrecută în singurătatea de moarte a Iașilor. (Teodor A. Naum, „Matilda Cugler-Poni (1852-1931)”. În: Dacoromania, Anul VII, 1931-1933)
Bogata arhivă a familiei cuprinde o serie de documente inedite, revelatoare pentru legăturile pe care poeta și soțul ei, savantul Petru Poni, le-au avut cu scriitorii epocii.
Astfel, într-o scrisoare a Matildei către Petru Poni, aflat la București, datată 21 octombrie 1887, citim:
Azi a fost Creangă la mine. A aflat că-s bolnavă și a venit repede să mă învețe niște leacuri aflate de la o babă. Cum el părea mai suferind decât mine, până la urmă am început să-l învăț eu pe dânsul leacuri. Apoi, mi se pare că s-a întâlnit tusea cu jiunghiul a râs bietul Creangă. Ne-am îmbărbătat unul pe altul și a plecat ceva mai înviorat. („Documente inedite din arhiva familiei Poni”. În: Cronica, Anul IV, Nr. 11 (162), 15 mart. 1969)
Însoțindu-și fiica, Margareta Poni, la studii, la Paris, din mai 1910 până în iulie 1911, Matilda Cugler în toată această perioadă va comunica aproape zilnic cu soțul ei, Petru Poni, rămas în țară. Petrecerea unui timp îndelungat în capitala Franței va prilejui poetei ocazia de a vedea pe viu, de a cunoaște mai îndeaproape realitățile, starea de spirit, arta și cultura acestui popor.
Persoană instruită, ea însăși creatoare de artă, înzestrată cu o sensibilitate deosebită își va forma adesea o părere proprie asupra a ceea ce cunoaște, părere pe care se va grăbi să o aștearnă pe hârtie, fie sub forma unor însemnări, fie în corespondența trimisă celor de acasă.
14 aprilie 1911
Aseară am fost la concertul lui Enescu. Nu l-am auzit până acum și suntem entuziasmate și eu și Margareta. A cântat, fiind acompaniat de un mare artist numit Riesler și n-a cântat decât trei sonate de-a lui Beethoven din care sonata dedicată lui Kreuzer. Cred că Enescu e cel mai mare artist pe care-l are acuma Parisul. Idee n-ai ce plăcere am simțit și eu și copila ascultând muzica asta frumoasă și executată în așa mod extraordinar. Sala era arhiplină, mai cu samă de francezi, americani, englezi și români dar nu tare mulți. S-a aplaudat nebunește. Au fost chemări peste chemări, bine meritate nu e vorbă!
Timpul petrecut la Paris îi va prilejui Matildei ocazia să cunoască o serie de personalități din lumea culturală și științifică a timpului (doamnele Rostand, Daudet, Elena Văcărescu etc.) sau să frecventeze cercurile literare, ca cel al poetului August Dorchain „Salonul Poeților” și clubul „Femina”, unde i se va și oferi o mențiune pentru poeziile sale.
16 aprilie 1911
…Margareta ți-a scris despre vizita noastră în ziua de duminică în 15 la d-na Dorchain. Eram gătite strașnic și ne făcusem chiar frumoase. Am fost primite foarte călduros de stăpânii casei. Salonul era plin de lume. Am făcut o mulțime de cunoștințe dintre care era d-na Alfons Daudet. Îți închipui? Madame Dorchain m-a recomandat ca „mare poetă română”, soția fostului ministru etc., etc. dăi înainte cu toate titlurile tale. Eram chiar confuză, îți spun drept. Toți se uitau la noi ca la niște curiozități. Aveam curaj fiindcă eram bine îmbrăcată și Margaretei îi venea foarte bine.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.